Against Political Myths & Philosophical Confusions

Back to Equality?/ Înapoi la Egalitate?

2011-10-16T16:16:00.000+03:00

Criza economică şi protestele sociale generate de ea repun mereu pe tapet problema inegalităţii economico-sociale patogene.

Dar este uluitor cât de puţin au învăţat oamenii, economiştii inclusiv, din experienţa ultimelor două secole şi cât de frecvent continuă să se manifeste confuzia dintre ideea de inegalitate în sine şi ideea inegalităţii patogene. Din cauza acestei confuzii, publicul poate avea impresia că s-ar pune cumva problema întoarcerii la idealul egalităţii cuprinzătoare sau totale.

Se spune adesea: 'inegalitatea a generat criza; societatea contemporană este subminată de inegalitate'. Dar această explicaţie este grosolană. De fapt, TOATE societăţile sunt (şi probabil vor rămâne) inegale. Problema nu este inegalitatea în sine, ci inegalitatea patogenă.

Există numeroase feluri de inegalitate. Există şi inegalităţi fecunde, productive, stimulatoare. Dar există şi inegalităţi sterile, contraproductive, patogene.

Ceea ce invocă economişti ca Robert Reich, Joseph Stiglitz sau Nouriel Roubini (chiar dacă ei nu formulează exact chestiunea) este inegalitatea patogenă care a ajuns să domine în mare parte din lumea occidentală.

Există multe elemente caracteristice inegalităţii patogene.

1/ Unul dintre ele este reducerea consumului, la nivelul clasei de mijloc (care involuează sărăcind) şi la nivelul sărăcimii, care este incapacitată prin marginalizare şi excludere. Despre inegalitatea care diminuează consumul au scris mulţi autori, între care Robert Reich . Iată cum sintetizează însă altcineva problema:

Kemal Dervis, Global economy and development division Director at Brookings and a former Economy Minister for Turkey, said reducing inequality isn’t just a matter of fairness or morality. An economy based on consumption needs consumers, and if too much wealth is concentrated at the top there may be times when there is not enough demand to support growth.

“There may be demand for private jets and yachts, but you need a healthy middle-income group (to drive consumption of basic goods),” he said. “In the golden age of capitalism, in the 1950s and 60s, everyone shared in income growth.” (citat de pe washingtonsblog.com)

Indiferent de ce capricii scumpe îşi permite posesorul unei averi de o sută de milioane de dolari, el nu consumă în mod sistematic, constant, cât o sută de oameni care câştigă fiecare câte un milion de dolari. Evident, el poate investi; dar, în timp ce consumul este cert, fiind în mare parte inevitabil, investiţia e facultativă, contingentă (depinde de nenumărate imponderabile) şi deci incertă. Prin urmare, inegalităţile excesive, adică inegalităţile care produc o polarizare intensă, distrugând clasa de mijloc, reduc consumul total şi, în consecinţă, cererea, care, la rândul ei, datorită diminuării, descurajează creşterea economică şi reduce prosperitatea.

2/ Excesul de bogăţie acumulat la un pol al societăţii încurajează speculaţiile, the 'Casino capitalism', şi schemele de tip Ponzi, precum şi tot felul de alte distorsiuni maligne, aşa cum au observat mai mulţi economişti. Stiglitz, spre exemplu, constată o reducere a afluxului de inteligenţă spre zonele cele mai productive ale economiei şi activităţii sociale, concomitentă cu afluxul exagerat de resurse umane în sectorul bancar, umflat în mod artificial de schemele speculative (a se vedea articolul citat mai jos).

3/ Acelaşi exces de bogăţie rezervat unei minuscule minorităţi conduce la reducerea investiţiilor în bunuri publice, deoarece deţinătorii de resurse în surplus nu au interesul de a investi în aceste bunuri:

'The more divided a society becomes in terms of wealth, the more reluctant the wealthy become to spend money on common needs. The rich don’t need to rely on government for parks or education or medical care or personal security—they can buy all these things for themselves' (Joseph Stiglitz, Of the 1%, by the 1%, for the 1%, see http://www.vanityfair.com/society/features/2011/05/top-one-percent-201105)

Pe scurt, în timp ce inegalităţile 'productive' stimulează creşterea şi dezvoltarea socială, inegalităţile patogene o diminuează.

4/ De maximă importanţă este particularitatea inegalităţilor patogene de a confisca guvernarea în favoarea grupurilor de interese speciale deţinătoare de resurse în exces. Polarizarea excesivă duce la deformarea regulilor jocului social în favoarea grupurilor ultraafluente:

'Much of today’s inequality is due to manipulation of the financial system, enabled by changes in the rules that have been bought and paid for by the financial industry itself—one of its best investments ever.

The government lent money to financial institutions at close to 0 percent interest and provided generous bailouts on favorable terms when all else failed. Regulators turned a blind eye to a lack of transparency and to conflicts of interest.

When you look at the sheer volume of wealth controlled by the top 1 percent in this country, it’s tempting to see our growing inequality as a quintessentially American achievement—we started way behind the pack, but now we’re doing inequality on a world-class level. And it looks as if we’ll be building on this achievement for years to come, because what made it possible is self-reinforcing. Wealth begets power, which begets more wealth'

(Joseph Stiglitz, Of the 1%, by the 1%, for the 1%, see http://www.vanityfair.com/society/features/2011/05/top-one-percent-201105)

Aşadar, muntele de bani atrage după sine un munte de putere (şi influenţă), care, la rândul său, aduce noi munţi de bani. Regulile jocului se fac şi refac în interesul unor grupuri mici, capabile să cumpere, plătind generos, satisfacerea intereselor lor speciale. Wall Street cumpără Congresul, grupurile de pradă cumpără Parlamentele şi miniştrii, the Fat Cats modelează guvernarea şi piaţa conform scopurilor lor egoiste.

5/ În acelaşi timp, la polul opus, reducerea resurselor deţinute de clasa de mijloc şi de grupurile sărace atrage după sine subvalorificarea (valorificarea diminuată, insuficientă) şi eventual incapacitarea acestora. Din nou, Stiglitz pune punctul pe i:

'growing inequality is the flip side of something else: shrinking opportunity. Whenever we diminish equality of opportunity, it means that we are not using some of our most valuable assets—our people—in the most productive way possible' (Joseph Stiglitz, Of the 1%, by the 1%, for the 1%, see http://www.vanityfair.com/society/features/2011/05/top-one-percent-201105)

Inegalitatea patogenă este cea care, în loc de a amplifica şansele şi oportunităţile cetăţeanului obişnuit, le diminuează. Ea joacă deci numai în favoarea grupurilor superafluente, şi totodată împotriva majorităţii, ale cărei posibilităţi de dezvoltare se reduc. Drept rezultat, se produce o restrângere masivă, uneori dramatică, a mobilităţii sociale verticale; sistemul nu mai încurajează ascensiunea talentelor, capacităţilor, valorilor din rândurile majorităţii, ci tinde să rigidizeze status quo-ul: cei care pornesc de sus (din grupurile afluente) rămân sus şi monopolizează avantajele, cei care pornesc de jos (din grupurile modeste, sau chiar din clasa de mijloc) rămân jos. De aici, bineînţeles, revolta acestor categorii dezavantajate şi marginale: oamenii din cadrul lor ştiu că, dacă pleci prost, vei sfârşi (cu maximă probabilitate) tot prost.

Sau, cum spune un comentator german, 'einmal arm, immer arm' (Wolfgang Koydl, Britannien zerbricht, Sueddeutcshe Zeitung, nr. 183, 10 August 2011) - adică, 'odată sărac, rămâi sărac'. Şansele de ascensiune sunt mici, ele apar mai curând ca excepţie, decât ca regulă.

6/ Ca rezultat, sistemul este văzut tot mai mult (şi de tot mai mulţi) ca fiind favorabil doar minorităţii superafluente, în timp ce este defavorabil majorităţii. Jocurile sunt făcute în interesul unor mici grupuri influente, ele contravin intereselor majorităţii. De aici, concluzia ilegitimităţii sistemului:

'Any economic model that does not properly address inequality will eventually face a crisis of legitimacy. Unless the relative economic roles of the market and the state are rebalanced, the protests of 2011 will become more severe, with social and political instability eventually harming long-term economic growth and welfare.' (Nouriel Roubini After the Storm: The Instability of Inequality, Project Syndicate, 15 Oct. 2011).

Speranţa că lucrurile se vor potoli, că protestatarii vor renunţa, că dificultăţile se rezolvă de la sine este iluzorie. De ce? Pentru că, total contrar insinuărilor răutăcioase ale Dreptei radicale (atât de influentă mediatic şi în România), aici nu e vorba de invidie sau de fantasma egalităţii totale. Oamenii sunt gata să accepte multă inegalitate, şi ei ştiu că multe inegalităţi sunt perfect justificate.

Dar mai ştiu şi că există inegalităţi nejustificabile, canceroase, maligne. Şi, din nenorocire, tocmai de acestea avem acum parte. Nu este deci vorba de nici o întoarcere la idealul egalităţii complete, sau la Marx. Este vorba doar de revendicarea ca inegalităţile să lucreze în favoarea tuturor (cu câte ceva măcar), nu doar în favoarea unor minorităţi minuscule, afluente şi influente. Este mai curând o întoarcere la Rawls, decât la Marx: inegalităţile trebuie aranjate în aşa fel, încât şi dezavantajaţii să poată beneficia (cu ceva) de pe urma lor. Atunci inegalităţile vor fi fecunde; dar până atunci, ele rămân contraproductive şi disfuncţionale.

Libertarianismul - ce se ascunde în culise?

2011-09-14T12:37:00.013+03:00

Libertarianismul - ce se ascunde în culise?

Pe 13 sept., George Monbiot a publicat in The Guardian şi pe blogul său, Monbiot.com,un text extrem de interesant: The “free market thinktanks” and their secret funders are a threat to democracy.

Monbiot pleacă de la două fapte incontestabile:

1- sursele de finanţare ale think tank-urilor libertariene sunt în mod deliberat învăluite în secret

2- agendele acestor nuclee de influenţă sunt surprinzător de asemănătoare:

' There are dozens of groups in the UK which call themselves free market or conservative thinktanks, but they have a remarkably consistent agenda. They tend to oppose the laws which protect us from banks and corporations; to demand the privatisation of state assets; to argue that the rich should pay less tax; and to pour scorn on global warming. What the thinktanks call free market economics looks more like a programme for corporate power.'

S-a dovedit chiar cine anume finanţează aceste grupuri, ce acţionează mai curând ca grupuri de lobby în favoarea unor interese speciale corporatiste, decât ca centre de gândire teoretică:

'In the US, groups claiming to be free market thinktanks have been exposed as sophisticated corporate lobbying outfits, acting in concert to promote the views of the people who fund them. In previous columns, I’ve shown how such groups, funded by the billionaire Koch brothers, built and directed the Tea Party movement'

Concluzia celebrului politolog britanic este simplă şi clară: nu e vorba de adevărate grupuri de reflecţie, ci de agenţii care îşi maschează campania în favoarea unor interese private corporatiste sub culorile gândirii filosofice libertariene.

' I charge that the groups which call themselves free market thinktanks are nothing of the kind. They are public relations agencies, secretly lobbying for the corporations and multi-millionaires who finance them. If they wish to refute this claim, they should disclose their funding. Until then, whenever you hear the term free market thinktank, think of a tank, crushing democracy, driven by big business.' (toate citatele sunt extrase de pe site-ul
www.monbiot.com)

Trebuie neapărat adăugat că şi în România există motive de suspiciune cu privire la anumite grupuri libertariene, care se aseamănă ciudat de mult.

Nu numai că ele practică la unison un - destul de brutal şi simplist - fundamentalism al pieţei, dar fac şi o sistematică propagandă religioasă, ostracizează statul, combat ideea încălzirii globale, sunt anti-pacifiste şi deseori chiar belicoase, resping politicile sociale, au înclinaţii eurosceptice etc.

Cum se explică ciudata coincidenţă că pledoariile libertariene se cuplează sistematic cu cele religioase (militant creştine)? În sine, libertarianismul nu implică adeziuni religioase (există, de altfel, libertarieni atei). Dar grupurile libertariene sunt predominant militant-creştine, şi foarte active în acest sens.

Explicaţiile nu sunt, probabil, greu de găsit. Aceste grupuri au fost de fapt racolate, şi sunt finanţate, sprijinite, promovate, de interese corporatiste speciale şi de mişcarea neoconservatoare. Din acest punct de vedere, semnalul de alarmă tras de Monbiot este îndreptăţit: ni se servesc presupuse adevăruri economice, politice şi filosofice radical-liberale pentru ca, de fapt, să ni se inoculeze atitudini favorabile unor interese corporatiste speciale, inavuabile.
Deturnarea atenţiei publice de la problemele dreptăţii sociale, de la obligaţiile etice ale statului faţă de cetăţeanul simplu, de la politicile publice care ar trebui să îndeplinească aceste obligaţii, se poate face foarte bine rezervând problemele de dreptate pentru... Judecata de Apoi. Cu cât omul obişnuit va aştepta mai mult de la divinitate, cu atât va fi el mai puţin tentat să revendice de la stat îndeplinirea obligaţiilor sale morale. Cu cât va crede în caritatea creştină, cu atât va scuti statul de obligaţiile sale de a-l asista, de a-i apăra drepturile.

Evident, cei interesaţi se vor grăbi să ţipe că facem o confuzie: adevărul economic şi politic (despre funcţionalitatea pieţei libere, despre nocivitatea statului, despre irealitatea încălzirii globale) nu trebuie amestecat cu supoziţiile greu demonstrabile privind interese speciale ascunse.

Dar confuzia nu ne aparţine - ea e cultivată tocmai de propagandiştii libertarieni. Nu discutam aici (şi nici Monbiot nu o face) valoarea de adevăr a aserţiunilor teoretice libertariene (asta facem în altă parte). Discutăm doar acţiunea libertarianismului în context: rădăcinile sale în mediul social, economic şi politic, sursele sale de finanţare, şi efectele sale practice. La toate aceste nivele, libertarianismul nu a contribuit deloc la atingerea idealului diminuării arbitrarului politic exercitat prin stat - în schimb, a servit enorm distrugerii asistenţei sociale, reducerii cheltuielilor de interes public şi amplificării cheltuielilor de interes privat-corporatist.

Ofensiva libertariană în spaţiul public începe cu Reaganismul. A redus oare Reagan dimensiunile statului, şi risipa bugetară? Deloc. Dimpotrivă: dezmăţul bugetar, dezechilibrele canceroase, etc. sunt ofranda adusă de administraţiile republicane, de la Reagan la George Bush jr. La fel în Anglia: Thatcher, atât de admirată la noi pentru brutalitatea şi cruzimea sa faţă de cetăţean, a distrus sindicatele şi funcţiile sociale ale statului, dar nu a micşorat, ci a amplificat acţiunea de stat.

Ceea ce se urmăreşte este ca omul simplu să se bazeze pe milă, şi nu pe justiţia socială; să aştepte ajutor de la biserică, şi nu de la instituţiile publice. Să se roage, şi nu să revendice.

Efectele ofensivei dezetatizante libertariene în spaţiul public au fost pervers selective: mari, în ceea ce priveşte acţiunea statului în favoarea cetăţeanului - pentru că s-au distrus, într-adevăr, funcţiile sociale ale statului, care nu mai asistă persoanele, pentru a le capacita şi înzestra cu oportunităţi; dar minuscule, în ce priveşte corporaţiile şi interesele speciale ale grupurilor posedante, deoarece acţiunea de stat favorabilă acestor nuclee de putere economică nu s-a diminuat, ci a crescut (şi cheltuielile de stat în favoarea deţinătorilor de resurse economice mari au crescut corespunzător).

Statul nu mai creează oportunităţi sau locuri de muncă pentru cetăţean (nu e treaba lui, ci a pieţei să o facă, nu-i aşa?), dar creează oportunităţi şi facilităţi pentru corporaţii (ele nu trebuie lăsate în seama pieţei crude şi brutale!); nu asistă individul (fiecare să se descurce singur, nu-i aşa?), dar asistă băncile (bail out) şi corporaţiile (ele nu pot fi lăsate în voia sorţii nemiloase!); nu amplifică libertatea individuală (cea negativă există, iar cea pozitivă nu trebuie să existe, nu-i aşa?), dar amplifică libertatea corporatistă (dereglementând economia - acesta e un lucru sacru, care trebuie îndeplinit). Şi tot aşa. Acţiunea concretă a ideologiei libertariene este scandalos favorabilă unor elite economice şi politice influente, chiar dacă teoria libertariană nu porneşte deloc de la premise declarat partizane.

Desigur, libertarienii nu trebuie demonizaţi. Unii dintre ei, mai ales tinerii seduşi de geometria ideală a supoziţiilor (privind persoana, proprietatea, instituţiile), sunt victime, nu demoni. (Ceea ce nu înseamnă că n-ar exista şi demoni în aceleaşi cercuri!).

Dar asta nu schimbă cu nimic faptele: libertarianismul ultimelor trei decenii a servit exclusiv interesele speciale, corporatiste, nu interesele persoanei. Drepturile şi libertăţile individuale nu s-au mărit. Dimpotrivă, politicile publice favorabile corporaţiilor şi scopurilor neoconservatoare au lezat drepturile individuale. În schimb, drepturile, libertăţile şi privilegiile corporaţiilor şi ale grupurilor de interese private s-au amplificat spectaculos. Aşadar, indiferent de neutralitatea sa declarată, care ar putea exista la nivel de asumpţii fondatoare, efectele libertarianismului în context (în societatea reală) au fost şi sunt profund şi brutal partizane.

Indiferent de posibilităţile sale teoretice, principiale, indiferent de perspectivele dezvoltării libertarianismului de stânga, consecinţele reale ale funcţionării ideilor libertariene au fost favorizat fără scrupule Dreapta corporatistă, interesele speciale, inavuabile, ale unor grupuri de presiune asociate cu big business.

Că sunt atâţia oameni care cred sincer în corectitudinea axiomelor libertariene e adevărat, dar nerelevant. În cele din urmă, şi în comunism unii au crezut (cândva) în mod sincer. Doctrina nu trebuie judecată după firea unor adepţi, după resorturile subiective, personale, ci după efectele sale practice, obiective.

Andrei Plesu: ideologia unui pretins critic al ideologiilor

2011-09-01T12:23:00.001+03:00

În Dilema veche (25-31 aug. 2011), Andrei Pleşu îşi depune ofranda sapienţială privind recentele violenţe de la Londra. Cum era de aşteptat, pentru oricine cunoaşte marotele intelighenţiei autohtone, documentul nu este decât o lungă denunţare a explicaţiilor sociale obişnuite (axate pe sărăcie, marginalizare, lipsă de perspective) ale mult-comentatelor distrugeri şi brutalităţi.

Pleşu vede în aceste explicaţii simple reflexe ale automatismelor mentale de tip ideologic - ar fi vorba de pură ideologie (stângistă, fireşte!)... o nouă, copleşitoare, dovadă a conspiraţiei Stângii mondiale împotriva Adevărului.

După această grea lovitură aplicată eternului duşman al 'Elitei' româneşti, Pleşu face o mătanie la altarul Metafizicii:

'e mai mult decît semnificativ faptul că cele petrecute în Anglia nu par să fi provocat nimănui o reflecţie cumpănită despre natura umană şi despre problema răului. Simţul acut al „actualităţii“ a inhibat orice referinţă larg antropologică, orice urmă de teodicee... Răul social a scos din joc răul metafizic'

A raporta violenţe de stradă bine determinate, din cartierele unui oraş anume şi dintr-o perioadă bine definită, la Natura umană (perversă, domnule!), la problema Răului (omniprezent, fir-ar să fie!), la Teodicee şi la Răul metafizic (adânc, totdeauna adânc!) înseamnă însă nu a scăpa de ideologie - ci a vântura, în locul ideologiilor Stângii, cea mai ridicolă dintre ideologii: ideologia medievală a Răului demonic ascuns în păcătoasa noastră Fire.

Pentru babele premoderne o fi mişcător; pentru omul normal al secolului XXI e doar hilar.